Când citești despre aceste „șantiere” nu poți să nu te gândești că, români cum suntem, ne urmărește pretutindeni legenda meșterului Manole. Tot construim... tot nu reușim. Apoi o luăm de la capăt, iar și iar.

„Abia în anul 1922, în contextul încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari, o comisie a Primăriei Bucureştiului l-a mandatat pe arhitectul Petre Antonescu cu proiectarea unui monument demn de ambiţiile ţării. Locul ales era în nordul Bucureştiului, la intersecţia Şoselei Kiseleff cu cele trei bulevarde care se deschid din ea. Arhitectul Antonescu şi-a făcut treaba bine, dar timpul scurt al execuţiei a dus la un Arc de Triumf făcut în grabă, cu basoreliefuri din ipsos, pe care vânturile şi ploile din următorii ani le-au marcat serios. La începutul anilor ’30, Arcul de Triumf era mai curând o caricatură a ceea ce ar fi trebuit să fie.

Cel care a luat în serios sarcina ridicării unui monument adevărat a fost Regele Carol al II-lea. “La comanda acestuia şi cu bani donaţi sau din subscripţii publice, unii dintre cei mai mari artişti ai timpului – precum Baraschi, Jalea, Paciurea, Costin Petrescu şi alţii – au lucrat coloanele arcului în granit de Deva sau în marmură de Ruşchiţa, iar arhitectul Antonescu i-a dat piesei chipul său de azi: o temelie de 25 de metri, o lăţime de 11,5 metri şi o înălţime de 27 de metri. Lucrările finale au început în primăvara lui 1935, iar inaugurarea Arcului de Triumf s-a făcut pe 1 decembrie 1936.

În deceniul următor, Arcul de Triumf a fost martorul mut al avatarurilor prin care a trecut România. Pe lângă Arcul de Triumf au trecut trupele germane când au venit în Capitală, precum şi trupele sovietice când au intrat în Bucureşti, câţiva ani mai târziu. Pe lângă acelaşi Arc de Triumf au trecut preşedintele francez Charles de Gaulle şi preşedintele american Richard Nixon atunci când ei au fost oaspeţii României lui Nicolae Ceauşescu. De fapt, trebuie spus că regimul comunist din România şi-a lăsat în mod clar amprenta pe arc: toate textele gravate în piatră şi toate efigiile ce aduceau aminte de familia regală a României au fost distruse şi și a trebuit să vină anul 1989 pentru ca unele dintre acestea (dar nu toate) să fie refăcute.

Astăzi, acest monument rămâne reprezentativ pentru o geopolitică mereu provocatoare: nu departe de Arcul de Triumf se află reşedinţa ambasadorului Statelor Unite, dar şi Ambasada Rusiei, noua Ambasadă a Canadei, iar undeva aproape, în acelaşi cartier, Ambasada Chinei. Rămâne de văzut cine şi cum va mai trece pe sub vechiul şi totuşi noul nostru Arc de Triumf.”

Am lăsat textul istoricului „să curgă” pentru o mai bună perspectivă. Mi se pare interesant cum Arcul de Triumf (cel de azi) a „văzut” parade de tot felul, de culori politice dintre cele mai diferite. Piatra lui bătută de vânturi și ploi, arsă de soarele necruțător al capitalei, ar putea vorbi despre efemeritatea orânduirilor și despre nevoia unui punct fix. Mereu m-au impresionat monumentele nu doar prin... monumentalitatea lor, ci și prin mărturia pe care au depus-o de-a lungul vremurilor. Mereu cineva a știut să le folosească, să le „îmbrace” în culorile lui, abuzându-le la nivel simbolic, exploatându-le fără scrupule, iar ele – monumentele – se comportă ca adevărate doamne distinse, prea ilustre și culte pentru a-și pune mintea cu trecătorii oportuniști.