.png){kind=logo}
Ce rămâne după un pontificat (oricare ar fi el)? În afară de slăbiciunile omenești – de care nici papii nu sunt scutiți – oare ce-ar trebui să ne amintim? Oare doar gesturile pasagere, cu totul spontane, sunt cele care contează? În ce mă privește, cred că textele mari emise de un papă îl reprezintă cu adevărat. Acele texte care – șlefuite precum un diamant -, dau măsura gândirii celui în cauză. Sunt acele „ieșiri” asumate, uneori riscante, prin subiecte care nu-i privesc doar pe catolici, ci pe noi toți – indiferent de confesiune. Acestea le cunoaștem drept enciclice. Fiecare pontif roman recurge periodic la ele.
Papa Francisc (1936-2025), a cărui funerarii sunt încă proaspete, lasă în urmă patru enciclice: Lumen fidei („Lumina credinței” - 29 iunie 2013); Laudato si’ („Lăudat să fii” - 24 mai 2015); Fratelli tutti („Toți frații” - 5 septembrie 2020); Dilexit nos („Ne-a iubit” - 24 octombrie 2024). Citindu-le poți observa un fel de progresie, o încercare (oare conștientă?) de a duce lucrurile spre țeluri înalte, spre Dumnezeu cel Unul și de oameni iubitor.
Bunăoară, prima (Lumen fidei) a fost – de fapt – schițată de Papa Benedict XVI. Documentul explorează natura credinței creștine și rolul său în viața contemporană. Enciclica se inspiră din Ioan 12.46: „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric”. Acest text este secondat de 2Cor. 4.6: „Căci Dumnezeu, care a zis: Să lumineze lumina în întuneric, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos.”
Credința este o lumină care vine de la Dumnezeu, dă sens vieții, ne ajută să trăim cu speranță, să înțelegem adevărul și să construim o societate dreaptă. Structurată în patru capitole (plus introducere și încheiere), acestea gravitează în jurul aceluiași adevăr: cine crede vede; iar cine nu crede, nu înțelege. Mintea este un mare dar de la Dumnezeu, însă ea trebuie expusă (și supusă) credinței, acelei credințe mântuitoare și liniștitoare.
A doua (Laudato si’) este dedicată ecologiei integrale, problemelor mediului înconjurător și justiției sociale. Este una dintre cele mai inovatoare și influente enciclice din pontificatul său, cu ecou nu doar în mediul religios, ci și în cel academic, politic și civic. Titlul provine din Cântarea fratelui soare a Sfântului Francisc din Assisi, care începe cu expresia „Laudato si’, mi’ Signore” („Lăudat să fii, Doamne al meu”), subliniind relația armonioasă dintre om, creație și Dumnezeu. Publicarea a avut loc înaintea Conferinței ONU privind schimbările climatice de la Paris, ceea ce a sporit impactul documentului la nivel global.
Spre deosebire de alte enciclice adresate în primul rând catolicilor, aceasta se adresează „fiecărui om care locuiește pe această planetă”, reafirmând caracterul său universal. În cele șase capitole ample, textul ne conștientizează că pământul este „casa noastră comună”, ceea ce ne conduce la un fel de „Evanghelie a creației” și – implicit – la considerarea unei „ecologii integrale”: ecologia nu este doar despre natură, ci și despre viața umană, economie, cultură și societate.
A treia (Fratelli tutti) este o chemare la a trăi ca frați și surori, depășind granițele naționale, culturale și religioase. Enciclica a fost semnată la Assisi, la mormântul Sf. Francisc, chiar în ajunul sărbătorii acestuia, ceea ce subliniază legătura spirituală profundă cu idealul franciscan de pace și fraternitate universală. Mai trebuie remarcat că a fost redactată în timpul pandemiei COVID-19, care a scos la iveală fragilitatea umanității, egoismul sistemelor economice și lipsa de solidaritate. Alcătuită din opt capitole, enciclica pornește de la „umbrele unei lumi închise”, apoi recurge la ilustra pildă a samariteanului milostiv (Lc. 10.25-37), pentru a propune modelul celui care se oprește să îngrijească de cel rănit, indiferent de naționalitate sau religie. În această notă, ea denunță indiferența și cultura respingerii, chemând la compasiune concretă și solidaritate.
A patra (Dilexit nos), ultima semnată de Papa Francisc, reflectează asupra iubirii lui Hristos într-o lume afectată de conflicte, consumerism și tehnologizare excesivă. Documentul cheamă la redescoperirea compasiunii și a vieții interioare. Papa subliniază că lumea de astăzi pare să-și fi pierdut „inima”, fiind marcată de conflicte, individualism și o tehnologie care amenință umanitatea. Prin această enciclică, el invită la redescoperirea iubirii lui Hristos ca fundament pentru reconciliere, solidaritate și angajament social. „Reparația nu înseamnă nostalgie pentru o lume trecută, ci angajament prezent pentru o lume mai dreaptă.” Mai mult, „iubirea nu e doar sentiment, ci decizie, slujire, transformare a realității.”
Patru texte extraordinare și care acum devin parcă mai interesante. Acum când cercul (vieții) s-a închis, când a spus tot ce-a avut de spus, fostul papă ni se înfățișează ca un gânditor profund și un spirit cutezător. Niciun eveniment cu impact global nu i-a scăpat, ba dimpotrivă a reacționat cu cele mai alese și evanghelice cuvinte. Iar dacă suntem mereu în căutare de modele, de lideri care să articuleze un mesaj deopotrivă corect și frumos, Papa Francisc ar putea fi unul dintre ele.
Despre articol
Ghiță Mocan
Oradea, România
Articolul elogiază cele patru enciclice emise de Papa Francisc, la puțin timp după trecerea lui la cele veșnice. Subiectele profund creștine și actuale ale acestor texte ne atrag atenția mai ales acum când fostul papă și-a rostit crezurile și propunerile. A-l interpreta prin cele mai importante documente pe care le-a semnat este o atitudine de bun simț, ba chiar educativă.
.jpg)
.png){kind=logo}