Dacă privești cu atenție pictura [lui Michelangelo Bounarotti pe tavanul Capelei Sixtine], vei observa că Dumnezeu este reprezentat încercând să Se apropie din răsputeri de om. El Se răsucește în așa fel încât să ajungă aproape de om. Capul Îi este întors spre el și privirea îi este ațintită asupra lui. Brațul lui Dumnezeu este perfect întins, degetul arătător este îndreptat spre om; fiecare mușchi Îi este încordat.
Experții spun că înainte de Michelangelo, picturile standard pe tema creației Îl înfățișau pe Dumnezeu în picioare, pe pământ, ajutându-l pe Adam să se ridice. Nu și în acest caz. Aici Dumnezeu Se îndreaptă spre Adam pe un nor, unul dintre „carele cerurilor”, tras de îngeri. Este ca și cum, în ciuda faptului că se află în mijlocul creației Sale splendide, întreaga ființă a lui Dumnezeu ar fi cuprinsă de această dorință fără preget de a închide prăpastia dintre El și om. Nu mai poate aștepta.
Pictura este numită în mod tradițional Crearea lui Adam, dar unii experți spun că ar trebui să se numească Înzestrarea lui Adam. Adam a primit deja viață fizică – are ochii deschiși și este conștient. Ceea ce se întâmplă, de fapt, este următorul lucru: lui Adam îi este oferită viața cu Dumnezeu.
S-ar părea că unul dintre mesajele pe care a dorit să le transmită Michelangelo este implacabila hotărâre a lui Dumnezeu de a veni în întâmpinarea persoanei pe care el a creat-o și de a fi împreună cu ea. Dumnezeu este cât se poate de aproape. Dar după ce Se apropie, lasă o mică distanță, astfel încât Adam să aibă posibilitatea de a alege. El așteaptă ca Adam să facă următoarea mutare.
Este mai greu să interpretăm felul în care este înfățișat Adam. Brațul lui este întins numai parțial spre Dumnezeu, dar trupul îi este înfățișat într-o postură apatică, lăsat pe spate, ca și când nu l-ar interesa deloc să inițieze un contact cu Dumnezeu. parcă ar presupune că, dacă tot a făcut atâtea eforturi și S-a apropiat atât de mult, Dumnezeu va face și ultimul pas și se va desființa definitiv distanța dintre ei. Poate că ideea de a-L atinge pe Dumnezeu îl lasă indiferent. Poate că îi lipsește forța. Tot ce are de făcut este să ridice un deget...
Această pictură ne amintește că Dumnezeu este mai aproape decât credem. El e întotdeauna la o rugăciune distanță. Singurul lucru care mai rămâne de făcut este efortul cel mai mic, ridicarea unui deget. Fiecare moment este „momentul etern” al înzestrării divine, al vieții cu Dumnezeu.”
Comentariul îi aparține lui John Ortberg, îndrăgit autor evanghelic american, unul dintre cei mai prolifici popularizatori ai credinței din timpurile noastre. În cartea Dumnezeu e mai aproape decât crezi (Scriptum, Oradea, 2006) încearcă să surprindă exact această realitate spirituală. Un Dumnezeu îndrăgostit de om și care-l așteaptă pe acesta să se apropie, să-L atingă. Un Dumnezeu suveran care totuși lasă un „spațiu de manevră” ființei create, pentru ca relația să fie asumată în deplină libertate.
Tavanul Capelei Sixtine, pictat în frescă de Michelangelo între 1508 și 1512, este o piatră de temelie a artei înaltei Renașteri. Capela / Sursa: www.wikipedia.com/
Iată un gest care, în logica argumentului, pare la îndemâna oricui. Și totuși, în realitate, puțini reușesc să-l facă. Se dovedește – iar și iar – că mândria omului și frica îl rețin în lumea lui, așa plină de iluzii cum este. Abandonarea (sau „saltul în gol” al credinței) este o perspectivă greu integrabilă stării căzute a omului, fapt pentru care preferă pasul înapoi. În Hristos însă – ca să aducem argumentul suprem – Dumnezeu a venit mai aproape de noi ca niciodată. Precum El însuși spunea, „degetul lui Dumnezeu a ajuns până la voi”. Și parcă ar fi vrut să continue:Ce vă împiedică să-l atingeți?! O întrebare cât o viață de om.