Procesul s-a încheiat în vara aceluiași an, când Lewis a cedat în cele din urmă: „Trebuie să vă imaginați că stăteam singur în acea cameră de la Magdalen, noapte de noapte, simțind... apropierea constantă, neînduplecată, a Celui pe care atât de mult doream să nu-L întâlnesc.” Această capitulare a fost marcată de admiterea faptului că "Dumnezeu este Dumnezeu". Deși în acel moment Lewis a îngenuncheat și s-a rugat, el s-a descris ca fiind "cel mai deznădăjduit și reticent convertit din întreaga Anglie", un om care a fost adus la credință prin forța logicii și a experienței interioare, nu printr-o dorință inițială de confort religios.

În anii care au precedat acest moment, Lewis fusese deja format ca un spirit critic extrem de riguros. Studiile sale clasice și literare îl obișnuiseră cu analiza logică și cu respectul pentru coerența ideilor. Ateismul său, adoptat în adolescență, nu era unul superficial. Era mai degrabă expresia unei concepții filosofice influențate de materialismul științific și de o anumită lectură a tradiției iluministe.

Totuși, chiar în interiorul acestui cadru intelectual au apărut primele fisuri. Lewis însuși a povestit că experiențele estetice și literare au început să-l tulbure. Anumite momente de frumusețe intensă – întâlnite în poezie, în mitologie sau în natură – produceau în el o emoție pe care o numea „bucurie” (joy). Această bucurie nu era o simplă plăcere, ci mai degrabă un dor inexplicabil, o nostalgie pentru ceva care părea dincolo de lumea materială. Experiența era paradoxală: ea se manifesta prin obiecte sau imagini concrete, dar trimitea către o realitate care nu putea fi identificată cu ele.

În paralel, Lewis a fost influențat de prieteni care aveau o viziune religioasă asupra lumii. Printre aceștia se numărau Owen Barfield, Hugo Dyson și, mai ales, J. R. R. Tolkien. Discuțiile cu acești prieteni nu au avut caracterul unei apologetici agresive, ci mai degrabă al unor dialoguri intelectuale în care ideile erau analizate cu seriozitate. Barfield l-a provocat pe Lewis să-și examineze presupunerile filosofice, arătându-i că multe dintre ele erau acceptate fără o justificare reală. Tolkien, în schimb, a contribuit decisiv la reinterpretarea relației dintre mit și adevăr. Pentru Lewis, miturile fuseseră întotdeauna expresii ale imaginației umane, fascinante din punct de vedere estetic, dar lipsite de realitate istorică. Tolkien i-a sugerat însă o perspectivă diferită: miturile ar putea fi reflexii fragmentare ale unui adevăr mai profund, pregătiri imaginative pentru revelația istorică a creștinismului.

După această primă capitulare, drumul lui Lewis nu s-a încheiat. Acceptarea existenței lui Dumnezeu nu însemna încă acceptarea creștinismului. Pentru o vreme, Lewis a rămas într-o poziție apropiată de teismul filosofic. Însă reflecțiile ulterioare și discuțiile cu prietenii săi au început să-l conducă spre întrebarea decisivă: dacă Dumnezeu există, a intervenit El în istorie? Creștinismul nu se prezintă doar ca o doctrină metafizică, ci ca o relatare istorică despre întruparea lui Dumnezeu în persoana lui Isus din Nazaret. Tocmai această dimensiune istorică îl făcea atât de provocator.

Ca specialist în literatură medievală și mitologie, era obișnuit să analizeze structurile narative ale miturilor. În mod paradoxal, tocmai această competență l-a ajutat să perceapă caracterul unic al Evangheliilor. Ele nu seamănă cu miturile clasice, nici cu legendele religioase obișnuite. Stilul lor sobru, lipsa ornamentației și ancorarea în detalii concrete sugerează mai degrabă un tip de literatură apropiat de memorie istorică decât de imaginație mitologică. Această observație a început să-l convingă că povestea creștină nu este doar un mit frumos, ci ceva diferit: un mit devenit fapt.

Această idee – că în creștinism mitul și istoria se întâlnesc – a devenit una dintre intuițiile centrale ale gândirii lui Lewis. În toate miturile lumii există motive recurente: moartea și renașterea, sacrificiul salvator, victoria asupra haosului. Creștinismul, însă, susține că aceste motive nu sunt simple simboluri, ci anticipări ale unui eveniment real: viața, moartea și învierea lui Hristos. În această perspectivă, creștinismul apare ca împlinirea dorințelor și intuițiilor profunde ale imaginației umane.

Privind retrospectiv, convertirea lui Lewis poate fi înțeleasă ca o confruntare între două forme de fidelitate: fidelitatea față de propria independență intelectuală și fidelitatea față de adevăr. Pentru o vreme, aceste două loialități păreau incompatibile. Acceptarea lui Dumnezeu părea să însemne pierderea autonomiei. Dar Lewis a descoperit treptat că adevărata libertate nu constă în respingerea adevărului, ci în acceptarea lui. Paradoxal, capitularea în fața lui Dumnezeu a devenit pentru el începutul unei libertăți interioare mai profunde.

Astfel, momentul din 1929 nu a fost doar o schimbare personală, ci începutul unei vocații intelectuale și spirituale care avea să influențeze milioane de cititori. Lewis nu a devenit doar un creștin convins, ci unul dintre cei mai importanți interpreți ai credinței creștine pentru lumea modernă. Convertirea sa rămâne un exemplu rar de întâlnire între rigoarea intelectuală și deschiderea spirituală, o mărturie a faptului că drumul spre credință poate trece nu doar prin emoție sau tradiție, ci și prin disciplina gândirii și prin onestitatea față de întrebările ultime ale existenței.