Astfel, în cartea sa Iubirea nebună a lui Dumnezeu (Sophia, București, 2013) aflăm că atotputernicia divină nu trebuie confundată cu forța brută a unui tiran cosmic sau cu arbitrarul unui judecător necruțător. Dimpotrivă, Divinitatea ne provoacă printr-o radicală kenoză: iubirea se golește de atributele puterii pentru a face loc libertății umane. Această „slăbiciune” asumată nu este un semn de neputință, ci expresia supremă a unui Dumnezeu care refuză să strivească demnitatea creaturii Sale prin forță.

„Omnipotența divină se «deșartă» de bună voie, renunță la orice putere, dar mai ales la voința de putere. [...] Omnipotența acestui manikos eros – «nebuneasca iubire» a lui Dumnezeu nu ajunge doar să distrugă răul și moartea ci, mai mult, le asumă.” (p. 37)

În loc de frică, Evdokimov ne așază în față paradoxul unui Dumnezeu care suferă alături de om, a cărui slăbiciune este, în realitate, singura putere capabilă să triumfe asupra iadului și a morții, tocmai pentru că le locuiește și le transformă din interior prin dragoste. Or, în această paradigmă, iadul nu trebui privit ca un „penitenciar” divin, ca o o sentință dictată de un Dumnezeu nemilos, ci tragedia unei libertăți umane care alege închiderea în sine. Dumnezeu, în „iubirea Sa nebună”, respectă atât de mult omul, încât acceptă până și posibilitatea ca acesta să Îl respingă. „Dumnezeu nu-l poate sili pe om să-L iubească. [...] «Împărăția lui Dumnezeu se află înăuntrul vostru»; asta înseamnă că și iadul se află înăuntrul oamenilor.” (p. 35)

Pe fondul acesta ne confruntăm și cu tăcerea lui Dumnezeu, adesea confundată cu non-existența. Pentru Evdokimov însă, ea este o formă de comunicare dincolo de logosul articulat. El o numește „tăcere euharistică”, un spațiu contemplativ unde prezența divină este atât de densă, încât cuvintele devin de prisos. Această tăcere este asemenea unui „Post al Crăciunului” — un timp de pândă și așteptare a neașteptatului. În această stare, omul este chemat să își exercite conștiința contemplativă (p. 40), învățând că absența resimțită este, de fapt, o formă pedagogică prin care Dumnezeu Se ascunde pentru a lăsa spațiu căutării noastre dezinteresate. Este tăcerea Sâmbetei mari, plină de freamătul Învierii, o tăcere care nu ne părăsește, ci ne locuiește pentru a ne învăța limbajul spiritului.

Putem spune, în loc de concluzie, că viziunea lui Paul Evdokimov ne mută de la periferia moralizatoare a religiei în centrul ei incandescent: dragostea ca unic criteriu al existenței. Divinitatea nu cântărește erori juridice, ci măsoară capacitatea noastră de a deveni transparenți pentru celălalt.

„În amurgul vieții noastre vom fi judecați pentru dragoste, adică pe măsura celor pe care i-am iubit pe pământ” (p. 104).

Dacă singurul criteriu al existenței noastre este capacitatea de a iubi dezinteresat, cât de „vii” suntem cu adevărat? În tăcerea inerentă a zilei și în abisurile – la fel de inerente ale sinelui – cât de pregătită este inima noastră să recepteze iubirea divină? Dar s-o dea mai departe?